Despre mine, cea de astazi

Descopar ca nu mai stiu cine sunt ...
M-am pierdut ... m-am pierdut in vorbe, m-am pierdut in iluzie intinzand mainile si prinzand numai golul ... Incerc sa gasesc drumul si parca drumul se indeparteaza de mine, fugind speriat de ceea ce am devenit ...
Hmmmmm, nu mi-au placut niciodata starile in care nu te mai regasesti, starile pe care le amplifici dintr-o nevoie disperata de a-ntelege ... Cum poti intelege vidul ??? Poti cel mult sa te zbati, sa-l umpli, sa-l condensezi sau sa-l dilati ... Da' sa-ntelegi ???
 Traversez aceea perioada in care m-as bate, dar am un sistem de autocontrol care functioneaza perfect si macar la traume fizice nu-mi permite ... si atunci gasesc subterfugii in a manca excesiv ... si ... mama ce nu-mi place ... sau de a nu putea baga nimic in gura ... ceea ce cumva seamana tot a maltratare fizica ...Nu credeam ca voi avea ocazia sa experimentez atat de repede starea de dezechilibre emotionale ... pe care o simt, o vad, o traiesc ... o urmaresc si nu stiu cum sa ies din ea ...
Se pare ca psihologii stiu ei ce stiu cand vorbesc despre acea perioada de "doliu" aferent ruperii unei relatii, fie ea chiar si disfunctionala ... si readaptarea la conditiile de singuratate, dupa atat de multi ani de ... rutina ...
Credeam ca imi sunt o companie placuta, dar descopar in schimb o figura pe care nu o mai recunosc ... careia in loc sa-i scanteieze ochii a veselie, asa cum ma obisnuise, ii lucesc ochii de lacrimi ... Nu mai stiu nici macar motivul ... stiu doar cum a-nceput si ma rog doar sa se termine inainte de a fi prea tarziu ...
Macar nu sunt agresiva cu ceilalti, decat ca-mi vine sa spun pas la tot, la toti si la toate ... sa-mi fac bagajele si sa plec undeva unde sa pot fugi in primul rand de mine ... sa-mi iau un scurt concediu de la ceea ce sunt sau ceea ce am ajuns ... Apoi refacuta sa vin cu sufletul radiind si purtand in el soarele cald si nisipul inundat de mare ... sa redevin eu cea cu care ma obisnuisem si care incepuse chiar sa-mi placa ... Aaaaaa, nu narcisic, ci doar ca personaj nelipsit in existenta mea ...

Astazi m-a apucat din nou folozofeala ...:D

 Sunt in faza de filozofeala ieftina si poate nerealista ... dar ... tot este in trend asa ca ... de ce nu ?
Ce-i un prieten ? Cine ti-e cu adevarat prieten ???
La "Ce-i un prieten ?" ... inca mai disec si inca mai rationez ...
Cine ti-e cu adevarat prieten ?
In minutele de suferinta si depresie atunci cand totul se prabuseste in interiorul tau, cand nu gasesti crenguta de care sa te agati ca sa iesi la suprafata ... nu exista decat un singur prieten ... tu insuti ... Sau daca nici macar puterea de a te recunoaste ca prieten nu exista ... atunci cu certitudine este necesara solicitarea unui psiholog ... pentru ca atunci cand se intrerupe relatia cu tine insuti inseamna ca deja apar dezechilibre care nu mai pot fi refacute sau reinodate legaturi cu tine si este nevoie de ceva sau cineva din exterior ca sa te repuna pe linia de plutire ...
Revin la "Ce-i un prieten ?" ... Cred ca un prieten este acea persoana care are capacitatea de a vedea dincolo de aparente, care are puterea de a-ti ramane alaturi atunci cand puzle-ul interior se desface in bucati, care iti poate primii tristetea si care in toata aceasta negura este doar acolo si tu simti si stii asta ...
In ultimul an si ceva am descoperit ca in orice criza, in orice depresie, in orice situatie, nimeni din exterior nu poate face altceva decat sa ramana martor tacut sau nu al zbaterilor tale, al auferintelor, fara a putea interveni in nici-un fel in ele decat pastrandu-si prezenta ...
Am pierdut multi "prieteni" in acest an ... dar ... Multumesc pentru tot !