sâmbătă, 20 aprilie 2013

Iertarea ...



In viata facem alegeri, alegeri in care-i antrenam si pe cei din jurul nostru, alegeri care nu intotdeauna sunt avantajoase ... doar ca au ca scuza faptul ca sunt umane ... Am sentimentul ca-n fiecare minut al vietii trebuie sa ai pitit in buzunarul emotiilor o iertare ... oricat de mica si oricat de insignifianta ni s-ar parea ...
Viata este atat de scurta si niciodata nu stii daca maine vei mai putea ierta sau cere iertare ... Nu-i slabiciune, nu-i inrobire mica iertare ... este un mod facil si frumos de a merge mai departe cu sufletul curat ... M-am gandit astazi la mine si la oamenii din jurul meu ... Am intalnit atat de des oameni incrincenati de a nu ierta ... de a nu-si ierta parintii, copii, vecinii, sefii, sau mai stiu eu ce alta persoana cu care au interactionat in viata lor ... si care la un moment dat le-a pricinuit vre-un neajuns ... Erau blocati intr-un tipar care nu le permitea sa avanseze ... I-am intrebat : Bine, dar neiertind si neuitand raul facut de aceea persoana, cine crezi ca are mai mult de suferit ? ... Au ramas gandindu-se ... dar ... n-au putut ierta .
La un moment dat, facand un curs ni s-a spus ... Orice vindecare adevarata incepe cu iertarea ... Iertarea proprie-ti fiinte si iertarea celorlalti ... Exista si o mantra in sensul acesta pe care la vremea respectiva n-am putut-o rosti ... dar care acum mi se pare extrem de facila ... Ma iert si ma accept ... o spui pana simti ca te-ai iertat si te accepti pe intreg cu bune si cu rele ... si atunci cand vrei sa fii iertat de altcineva se spune numele celui fata de care ne cerem iertare, apoi: Iarta-ma pentru raul pe care ti l-am facut, te iert pentru raul pe care mi l-ai facut, iti multumesc pentru binele pe care mi l-ai facut.
Nu zic ca suntem perfecti, cateodata aceasta perfectiune este obositoare si consumatoare de energie ... dar in fiecare situatie consideram ca am luat cea mai buna hotarare intr-un anumit moment , chiar daca hotararea luata a fost un dezastru atat pentru noi cat si pentru celalalt ... dar, am considerat ca a fost cea mai buna ... Riscam sa nu putem fi iertati ... riscam ca ceilalti sa se erodeze intr-o neiertare ucigatoare ... pentru ca ne e teama sa spunem cu voce tare ... Iarta-ma, am gresit ... sau celalalt sa intrebe despre ceea ce-i erodeaza sufletul ... De ce ai facut asta ???
Vina sapa, erodeaza si distruge spirite, suflete si fizic ... Toate sunt intr-o directa legatura ..
Traim intr-o perioada in care interactiunile sunt mult mai facile ... transferurile de sentimente nu sunt ingradite decat de bariere fizice care nu-ti permit sa participi efectiv la relationarea cu ceilalti ... Adesea cuvinte, expresii sau simple taceri pot duce la adevarate scenarii ... ce pot isca furtuni neprevazute ... Iertati si cereti-va iertare ... chiar daca ceea ce ati emis voi nu a avut nici-o urma prin care celalalt sa fie ofensat ... Din pacate ceea ce recepteaza covorbitorul nostru este doar urmare a starii personale .... stare de care n u suntem noi raspunzatori. 


12 comentarii:

  1. Vezi tu, iertarea ar fi fără obiect dacă n-am judeca.
    La fel ca şi condamnarea, iertarea e o alegere pe care o avem în urma unei judecăţi de valoare pe care o facem asupra cuiva sau asupra noastră. Soluţia ar fi să oprim să (ne) mai judecăm şi să acceptăm totul aşa cum este. Dar putem?
    Ar trebui să putem dacă ne gândim că totul curge şi totul e deşertăciune: şi ceea ce iubim şi ceea ce urâm şi ceea ce ne bucură sau ne întristează.

    RăspundețiȘtergere
  2. Iertarea este un mecanism inconstient de protectie si autoprotectie ... Iertand poti merge mai departe ...Neiertand te macini, te consumi si te acresti .. Eu asta simt ... Nu fac litera de lege din ceea ce simt ... dar pentru mine asa functioneaza ... Judecand nu mai am timp sa iert ... Orice judecata are plusuri si minusuri... Balanta unei judecati nu va gasi decat rareori echilibrul si atunci nu voi putea ierta pentru ca ma voi simti de fiecare data dezavantajata si ma voi lega de cele mai mici lucruri pentru a ma motiva in neiertare ... Cand iert, uit ceea ce mi s-a facut, consimt ca ceea ce a fost e de domeniul trecutului, multumesc si merg mai departe ... Ramanand in acelasi loc este ca si cum m-as condamna singura ... ceea ce eu refuz sa fac :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Înţeleg foarte bine ce spui şi ai dreptate. Aşa scrie la carte şi nu contest niciun cuvinţel.
    Dar dpmdv "un pas mai departe" e să ajung la motivul pentru care eşti nevoit să ierţi sau să condamni. Iar acela este judecata. Evaluând şi judecând ceea ce faci sau ţi se face, împarţi lumea în bune şi nebune, în fapte care te mâhnesc şi fapte care te bucură, în lucruri pentru care trebuie să ierţi şi lucruri pentru care trebuie să mulţumeşti.
    În fond, această categorizare determină emoţiile noastre pozitive şi negative, care - la rândul lor - împart lumea în lumini şi umbre.
    Dar, gândeşte-te o clipă, dacă n-ai mai atribui aceste etichete, ar mai fi nevoie de toate celelalte, adică inclusiv de iertare?
    Repet, tu vei face aşa cum simţi tu că e bine pentru tine. Eu nu contest nicio clipă ceea ce afirmi. Doar schiţez cum văd eu etapa următoare de dezvoltare personală.

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu sunt atipica ... Pe moment pot gasi un lucru rau pentru ca m-a ranit ... sufar si sufar bine, dar odata cu trecerea peste acel lucru pot multumii pentru ca mi s-antamplat ... De ce ? Nu stiu, poate pentru ca m-a ajutat sa inteleg ceva ... poate pentru ca-mi dau seama ca dincolo de ceea ce nu mi-a placut a avut partea lui de bine ...
    Si fiul meu imi spune ca vorbesc din carti ... Pot vorbi din carti dar traiesc din experietne ... ceea ce nu-nseamna ca aplicabilitatea lor este aceasi pentru toti oamenii cu care interactionez ... Este bine ? Este rau ??? Doar este si asta pentru mine inseamna foarte mult. Judecata este ceva tare alunecos ... Nu zic ca eu nu judec ... ioi si-nca ce imi mai vine cateodata sa o fac ... atata doar ca odata pornita panta judecatii incep sa reflectez la ce stiu eu despre celalalt om ? Cum ii este lui viata ? Ce i-a determinat o anume reactie ? De ce am atras eu "revolta" lui ?? Si atunci imi revin si ma gandesc ca nu-l pot judeca pe acel om decat cand i-oi trai viata ... lucru destul de putin probabil ...
    Asta sunt eu ... si asa functionez . :)

    RăspundețiȘtergere
  5. :)
    Eşti un om "normal" şi funcţionezi ca majoritatea oamenilor însă ai şi un plus: conştientizezi multe din cele pe care le trăieşti.
    " Rănitul" de care vorbeşti face parte din chestiunea pe care o discutăm. Dacă am putea să fim astfel încât nimic să nu ne mai rănească, atunci şi iertarea ar lipsi din peisaj. De asta ziceam că următorul pas, după ce am iertat tot şi toate, ar fi să devenim de nerănit. E o formă de luciditate care pleacă de evidenţe: suntem nimic, n-avem nimic şi nimeni nu ne datorează nimic.

    RăspundețiȘtergere
  6. Cand ajungi nimic si nu te mai raneste nimeni esti fie mort fie iluminat

    RăspundețiȘtergere
  7. ...Sau foarte lucid! Atât de lucid încât ai ieşit din limitele perspectivei umane asupra fiinţei şi fiinţării.

    RăspundețiȘtergere
  8. Luciditatea de care vorbesti este o utopie din punctul meu de vedere ... Inseamna sa ucizi orice urma de emotie ... Poate ca ma-nsel eu, dar ... asta-i parerea unei emotionale ... :D

    RăspundețiȘtergere
  9. Nu. Înseamnă să ai controlul total al emoţiilor tale.
    Iar acest lucru se întâmplă după ce înţelegi că emoţiile sunt generate după tipare învăţate. Că ai fost învăţată să generezi emoţii de un anumit fel, într-o anumită conjunctură. Ulterior le generezi ca pe un act reflex de fiecare dată când acea conjunctură se repetă. Dar multe din aceste conjuncturi sunt artificial construite. Fericirea ta nu depinde în mod real de ele, deşi aşa ai fost educată să crezi.

    RăspundețiȘtergere
  10. Suna ca si cand as capata reflexe de robot ... Procesez informatia, o asimilez si apoi ii dau delete ... Problema este ca pentrui a ajunge acolo trebuie sa te rescrii, sa te reinventezi ... Emotiile sunt generate de interior ... si tin de o altfel de inteligenta ce nu are legatura directa cu inteligenta ...

    RăspundețiȘtergere
  11. :)
    Da, pentru că în realitate bio-logicul e ceva neaşteptat de exact. Suntem un fel de bio-roboţi, chiar dacă sună mai puţin agreabil. Creierul e un bioprocesor şi chiar aşa funcţionează. Cele mai noi descoperiri în neuroştiinţe au demonstrat acest lucru. Stimulul este inputul, procesarea are loc la nivelul neuronilor din creier pe baza unui soft transmis genetic sau/şi învăţat, iar output-ul se realizează prin intermediul neuronilor descendenţi care dau rezultatele motorii sau secretorii.
    Iar inteligenţă emoţională descrisă de Daniel Goleman poate fi şi ea explicată prin aceeaşi teorie.
    Programele de bază, cele care asigură supravieţuirea şi homeostazia sunt transmise genetic. Celelalte sunt învăţate.

    Ştii că membrii unor nişte triburi din Africa râd şi se veselesc atunci când moare cineva şi plâng şi se întristează atunci când se naşte un copil? E o chestiune de cultură şi de filosofie de viaţă. Dar asta demonstrează că ei învaţă să genereze nişte emoţii negative/pozitive la evenimente la care noi le generăm taman invers.

    RăspundețiȘtergere
  12. Si ca sa vin ca o completare la ce spuneai de triburile din Africa uite cu trateaza un tib din Africa o fapta reprobabila si pe faptas . :)


    Există un trib în Africa a cărui perspectivă asupra iertării este atât de completă, încât tradiţia lor oferă tuturor o lecţie de smerenie. În tribul Babemba, când cineva din sat încalcă o regulă, o lege sau face ceva incorect din punct de vedere moral – întregul sat se adună pentru participa la repararea acelui rău. Valoarea unei singure inimi umane este atât de mare încât necesită participarea întregii comunităţi.
    Toţi bărbaţii, femeile, copii şi bătrânii îşi lasă deoparte viaţa obişnuită şi formează un cerc uriaş. În centru se află acuzatul. Mai întâi, se povesteşte în detaliu fapta; încălcarea este adusă la lumină în timp ce acuzatul stă în faţa tuturor, expus faţă de gravitatea propriei sale fapte.
    Apoi, unui câte unul, fiecare sătean începe să dezvăluie toate faptele bune şi generoase pe care acuzatul le-a făcut în viaţa lui. Ei descriu în detaliu minunatele calităţi, atribute şi puncte forte ale acuzatului, dând exemple concrete şi relatând acţiunile sale reale. Fiecare faptă bună este reamintită cu o mare iubire şi un profund respect. Uneori ceremonia continuă timp de zile în şir – cât este necesar. Este ca şi cum întregul sat ar spune: „Tu nu eşti ceea ce ai făcut. Tu eşti o fiinţă minunată.”
    La sfârşit, cercul se rupe, iar persoana din centru este întâmpinată cu braţele deschise şi reprimită în comunitate. Apoi sărbătoresc.
    Când iertăm, ne conectăm cu adevărul a ceea ce este acea persoană cu adevărat. Recunoaştem că deşi actul încălcării nu este acceptabil, totuşi, în interiorul ei, persoana este un suflet minunat.
    Mă întreb cum ar fi dacă am administra acest fel de justiţie şi copiilor noştri, în acelaşi mod iluminator, arătându-le clar cu ce au greşit, subliniindu-le comportamentul inacceptabil, explicându-le cât de dăunătoare sau periculoase au fost acţiunile lor şi apoi amintindu-le de măreţia lor interioară.
    Cum ar fi dacă am petrece mult mai mult timp lăudându-i, subliniindu-le calităţile, amintindu-le de frumuseţea lor înnăscută şi înregistrându-le faptele bune? Cum ar fi dacă o parte a justiţiei pe care le-o aplicăm ar include să îi reconectăm la frumuseţea a ceea ce sunt ei cu adevărat?
    Evident, nu sugerez că nu contează comportamentele nesănătoase ale copiilor noştri. Nu va servi la nimic să le acoperim pur şi simplu. Trebuie neapărat să le explicăm de ce comportamentul lor a fost dăunător sau greşit. Dar apoi trebuie să ne detaşăm, să iertăm complet şi să petrecem cea mai mare parte a timpului sărbătorind şi reconectându-i cu diamantul magnific, strălucitor al propriului lor suflet.

    (Extras din cartea „Călătoria pentru copii” de Brandon Bays)
    http://www.thejourney-romania.com/

    RăspundețiȘtergere