Taceri revelate

Într-un colț liniștit al inimii mele, acolo unde viața se trăiește cu ochii închiși și sufletul deschis, am învățat să mă aplec cu blândețe asupra întrebărilor care nu cer răspunsuri, ci doar ascultare.

Am simțit întotdeauna o prezență divină alături de mine. Dumnezeu nu mi-a vorbit în cuvinte, ci în liniște. A fost și este prietenul meu cel mai bun pe drumul vieții. Îi mulțumesc zilnic, nu doar pentru ceea ce am, ci și pentru ceea ce simt — pentru acea pace discretă care îmi însoțește pașii.

Cu ani în urmă, într-o zi în care cerul își plimba norii peste dealurile iubirii, am fost invitată intr-un spatiu ce si-a deschis frumusetea in fata mea readucandu-ma unde trebuia sa fiu. Peisajul — o poezie vie. Curcubeul — o chemare tăcută. Orașul — într-un glob de sticlă, ca o viziune desprinsă dintr-un vis. Atunci am știut că nu doar omul, ci și locul aveau să-mi schimbe destinul pământesc.

Dar chiar si drumurile care isi deshid cu blandete bratele intr-o intampinare tacuta si in care simti magia clipei, inima mea care s-a străduit să nu apese niciun buton greșit, celor cu care interactionam, am simțit uneori răceala, trimitandu-ma in interior sa observ care fir din incurcatele ite ale destinului brodeaza stari si simtaminte.

Am ales să trăiesc discret, nu din frică, ci din alegere. Nu duc lipsă de capacități, dar mi-e teamă de acel vârtej egotic care m-ar putea face să devin altceva decât sunt. De aceea, am devenit un observator — al lumii, al propriei mele minți, al tăcerii. Și din această postură, aleg să nu-mi las inteligența să creeze artificii, ci să o las să curgă în liniște, să devină izvor, nu spectacol.

Iubesc. Ofer. Ma bucur. Si cel mai important … trăiesc. Și simt.

Poate, într-o zi, cineva va citi aceste rânduri și va înțelege că tăcerea poate fi plină de răspunsuri, că un suflet care se lasă purtat de blândețe e mai tare decât orice cuvânt rostit cu forță.

Aceasta este conversația mea cu Dumnezeu. Tăcută, dar vie. Și atât de reală.