Eu cred ca fiecare secventa care ne produce starea de a plange este consecinta unor trairi interioare, consecinta unor "traume personale" pe care o imagine, un sunet sau un decor de carte le scoate la suprafata ... Se-ntampla ca nefiind vorba de ceva ce altora li s-ar parea motiv de plans tie sa-ti induca o stare de emotie atat de puternica incat nu poate fi stapanita ...
Ieri am simtit atat de acut sentimentul pierderii si al unei stari de angoasa provocata de o perioada in care totul era atat de diferit incat ascultand muzica acelor ani am inceput fara sa vreau sa plang ... Era un plans duios ... plansul unei amintiri dragi ... O sezatie ca am pierdut ceva ce m-ancarcat de frumusete ...
Candva in timp cand citeam pe de-a randul fara sa fac vreo selectie si cand Dumas era ridicat la rang "regal" ... am citit Regina Margot ... Tin minte ca acum ... Mama mea era la baie cu ochii pe masina de spalat in timp ce clatea rufele si eu eram in dormitor in pat, pe burta, invatand chipurile la chimie, materie care nu mi-a spus niciodata absolut nimic ... In cartea de chimie aveam Regina Margot si ajunsesem la faza in care i se aduce acesteia pe o tipsie capul amantului ... Vai de mine ce plans m-a apucat ... cu susine si sughituri, chiar in momentul in care a deschis usa la camera mama mea ... Aceasta a ramas impietrita in prag neintelegand ce-i cu mine, iar eu neputind sa-i spun din cauza suspinelor ...
Am mai intalnit o stare de pierdere, de durere profunda insotita de plans, in timpul meditatiilor ... o stare de deja vu, si o senzatie de sfarseala ...
Si totusi cred ca plangem nu dupa ce vedem sau citim sau auzim, ci mai degraba functie de starea noastra interioara ... de gradul de emotivitate ... sau poate nu ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu