Si pana la urma si tristetile fac parte din noi ... Ar fi minunat sa putem fi vesnic fericiti si sa "luminam" ca farul din port, dar se pare ca si acela este perimat si schimbat cu mijloace mai performante de locatie ...
Am observat la mine ca ori de cate ori sunt foarte trista, nu neaparat ma prefac, dar fie ma scufund intr-o lipsa de comunicare, fie filozofez fara a spune in esenta ce ma doare ... sau ... de ce nu ? ... ma bancuiesc ... Si o fac intr-un mod prin care devine o adevarata terapie pentru cei din jur ajutandu-ma si pe mine sa transced starea ...
Apoi raman din nou singura si ... cu mine insami nu functioneaza terapia ... Dar functioneaza altceva ... functioneaza o stare de introspectie personala ... in cautarea intelegerii ... Cateodata intelegerea ajuta la redresarea situatiei, dar, pana ajungi la ea traversezi foarte multe stari conflictuale cu tine insati ... Introspectia si linistirea nu vin dintr-odata ... ar fi mult prea simplu ... ele vin dupa multe zbateri si oaresce suferinta, dintr-o nevoie masochista de a te chinui la nivel personal pentru toate neimplinirile ...
Si spatiul acesta il utilizez adeseori in momentele fie de expansiune sufleteasca, fie in momentele de regres ... pentru ca atunci cuvintele vin mai usor si se compun mai lin ... in restul timpului sunt "normala" (indiferent ce inseamna asta) ...
In viata nu este de ajuns sa fii un om bun ... este foarte important sa stii si ce sa faci cu bunatatea ta pentru a fi bine cu tine si cu cei din jur ... tendinta este aceea ca daca tu poti face ceva, vei atrage si pe altii care vor fi la fel ca tine ... Este si nu este adevarat ... pentru ca exista acel nivel de subconstient care acumuleaza toate tarele si toate neajunsurile pe care le ascundem, dintr-o nevoie de a fi perfecti, iar atunci cand intervine o rupere de relatii sau o distrugere de proiecte, facem din toate astea un esec la nivel personal si cadem intr-o stare de suferinta fara intelegere ...
Teoretizam mult si experimentam putin ... teoretizam dintr-o nevoie de a ne exercita acumularile si nicidecum ca o modalitate de a practica ceea ce stim ... Oferim celor din jur cunoasterea noastra intr-o darnicie fara margini, fara sa ne dam seama de ipocrizia situatiei, de faptul ca, de fapt, tot ceea ce exprimam este doar la nivel teoretic fara aplicabilitate practica la nivel personal ...Cred ca fiecare avem secunda noastra de stralucire experimentala in momentul in care am dat drumul "filozofiei" pentru ca nu poti filozofa cu adevarat decat cand simti lucrul acesta ca pe o experienta personala ...
Citeam o "emisie" a cuiva pe care l-am cunoscut de curand si care spunea candva :
"Eu intotdeauna cred si stiu asta foarte bine, cea mai buna cale de a iubi este sa o faci cu TOATE CELULELE, dar daca nu exista o astfel de dragoste pentru prietena ta, iubita ta, sotia ta, sotul sau iubitul tau, nu este nimic acolo care te-ar putea face sa devii perfect pentru el sau pentru ea ... ESTE O DRAGOSTE INFIORATOARE. "
Wow !!! Suna atat de superb, atat de minunat incat iti vine sa-l pui ca pe un trofeu in raftul vitrinei vietii ... Pare miracolul care poate duce la desavarsirea vietii printr-o iubire perfecta si miraculos de minunata ... Si totusi ??? Experienta de viata este total diferita ... Ridicam stacheta undeva unde nimeni nu poate ajunge pentru ca perfectiunea este doar o alta rigiditate creata ca o bariera intre noi si ceilalti ... iar eu o stiu atat de bine, pentru ca sunt rigida perfecta, creindu-mi atat de multe suferinte din neridicarea la perfectiune a mea personala ... De la ceilalti nu cer perfectiune, decat de la mine ... si-s singura pe care o chinui pentru neatingerea ei ..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu